De ce ne agăţăm de poveştile noastre

Ne agăţăm de poveştile noastre, pentru că obţinem un oarecare beneficiu din ele, chiar şi atunci când ne provoacă suferinţă. De obicei, principala recompensă este că ego-ul nostru poate rămâne vedetă, în cazul în care continuăm să facem parte din dramă. Credem că, într-o zi, o să ne depăşim copilăria îngrozitoare, sau viaţa intimă ce se îndreaptă spre dezastru, dacă ne străduim destul de mult pentru a ne repara pe noi înşine – dar nici nu ne gândim să abandonăm rolul de victimă. Dacă am face-o, ar trebui să eliberăm nevoia ego-ului de a fi cel care spune povestea.
fantezie
Ego-ul are un instinct de supravieţuire foarte puternic şi va face aproape orice pentru a rămâne în viaţă. Se va lupta cu dorinţa de vindecare şi va insista asupra nevoii lui de a avea dreptate. Poate că aţi trecut prin asta, când v-aţi certat cu cineva: exista o parte din voi care voia să nu se mai lupte, ci, în schimb, să găsească un teren comun cu partenerul – dar ego-ul a insistat că voi ştiţi mai mult sau aveţi un punct de vedere superior, aşa că v-a cerut să continuaţi să vă certaţi, până când cealaltă persoană va fi înfrântă. Ego-ul v-a convins că, dacă vă deziceţi de povestea voastră, nu veţi fi iubiţi, preţuiţi, recunoscuţi, sau remarcaţi – ba aţi putea chiar să dispăreţi.
Adesea, beneficiul faptului că ne agăţăm de poveştile noastre este un sentiment fals de siguranţă şi scop. La urma urmei, cine suntem noi, dacă nu suntem figura înţeleaptă, autoritară, rebelul creativ sau părintele iubitor? în tinereţea mea, când practicam psihologia, auzeam adesea oameni vorbind despre poveştile lor de viaţă, cerându-şi dreptul de a se simţi victimizaţi de ce au trăit în copilărie, de soţi sau de bani. Bineînţeles că se saturaseră de aceste poveşti lipsite de originalitate, care nu făceau altceva decât să-i ţină captivi în suferinţa lor. Şi totuşi, ei nu cunoşteau nicio altă cale – se trezeau repetând încontinuu aceeaşi dramă, dar cu slujbe diferite, cu alţi parteneri şi alţi prieteni. Uneori, chiar renunţau la terapie, când le explicam că ei nu erau singurii plictisiţi până la epuizare de poveştile lor. în zilele acelea eram tânăr şi nu ştiam cum să îmi ajut clienţii să creeze o nouă poveste – un personaj de legendă, care să le dea putere, în loc să-i ucidă.
În realitate, povestea noastră devine o sentinţă la moarte pentru eroul lăuntric, pentru că ne cere să negăm ceea ce nu se potriveşte cu rolurile sale limitate. Am copii, de exemplu, dar nu sunt „un tată”. Bineînţeles că sunt părinte – şi cred că sunt unul bun – dar asta nu defineşte cine sunt eu cu adevărat. De asemenea, scriu şi vindec, dar nu sunt un scriitor sau un vindecător. Cine sunt eu este un mister, din care descopăr în fiecare zi tot mai multe indicii. în anumite zile mă simt complet confuz în privinţa a cine sunt eu, dar nu las asta să stea în calea faptului că sunt un părinte bun şi eficient. Doar că recunosc că un personaj precum „tatăl”, „scriitorul” sau „vindecătorul” este mult prea mic, pentru a descrie cine sunt eu cu adevărat.
Dacă vă identificaţi pe voi înşivă ca părinte, amintiţi-vă că odraslele voastre vor depăşi nevoia de a avea o mamă sau un tată care să aibă grijă de ei. Cine o să fiţi, atunci când copiii voştri vor pleca de acasă? Cum se va schimba rolul vostru? Mulţi părinţi devin deprimaţi, atunci când ultimul lor copil se mută de acasă, pentru că sindromul cuibului gol îi forţează să înfrunte faptul că nu mai e nevoie de ei ca să spele hainele copilului, sau să se asigure că acesta mănâncă trei mese îmbelşugate pe zi. În mod similar, dacă vă identificaţi pe voi înşivă ca antreprenor, scriitor, vindecător, soţ sau soţie, cândva veţi ajunge la sfârşitul acelui rol. Atunci va trebui să creaţi o nouă identitate ce vi se potriveşte în acel moment – iar acest lucru poate fi înspăimântător, pentru că nu ştiţi dacă veţi găsi o identitate care are vreun înţeles pentru voi.
Fiecare personaj din povestea voastră prezintă dovezi false ale naturii voastre adevărate. Şi când insistaţi să-i vedeţi numai pe alţii -fie că e mama, tatăl, şeful sau copilul – în rolul pe care ei îl joacă în povestea vieţii voastre, propria percepţie vă va împiedica să experimentaţi cine sunt ei cu adevărat. Aceasta va crea mânie – în voi, dar şi în ei. Cu toate acestea, când vă desprindeţi de poveste, relaţiile voastre cu cei pe care îi iubiţi şi cu care vă luptaţi vor începe să se vindece şi resentimentele se vor dizolva.
Alberto Villoldo – Cele Patru Introspecții

Pentru programări puteți suna la numărul de telefon 0724 511 176, sau trimite un e-mail pe adresa radufatulescu@yahoo.ro.

Radu FătulescuTerapeut Reiki și Theta Healing

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s