Deblocarea reacției la frică (Reacția luptă sau fugi)

Sperietura, sau o tresărire, fac parte dintr-un sistem care ne permite să reacţionăm instinctiv la pericol. Sperietura este diferită de frică şi chiar serveşte scopului de a ne asigura supravieţuirea şi scăpăm de ea, odată ce pericolul a trecut. Instinctele noastre sunt concepute astfel încât, într-o stare de stres extrem, apare răspunsul luptă-sau-fugi: glandele noastre pompează adrenalină în fluxul sanguin, făcând ca nivelul zahărului din sânge să crească, astfel încât să avem energia necesară ca să fugim de pericol.
frica
Îmi amintesc de momentul când am văzut o antilopă într-o rezervaţie din Africa, care era vânată de o leoaică. În încercarea ei de a fugi, s-a apropiat de un iaz, a ezitat o clipă şi apoi s-a aruncat în apa mică. M-am întors ca să văd un crocodil sărind din apă ca o torpilă, cât p’aci să o prindă. Odată ajunsă în siguranţă, de partea cealaltă, ea şi-a scuturat corpul câteva momente şi apoi a reînceput să pască, liniştită. După un eveniment stresant, animalele îşi reajustează, în mod natural, sistemul nervos, la starea normală de calm-dar-în-alertă; din nefericire, noi, oamenii, ne pierdem des capacitatea de a ne reveni din sperietură.
Reflexul Moro, care se întâlneşte la copiii nou-născuţi, arată cum funcţionează această capacitate naturală de a ne reveni din starea de sperietură. Acest reflex se observă cel mai bine când bebeluşul stă cu faţa în sus, pe o pernă, iar capul îi este ridicat cu blândeţe. Dacă îi daţi brusc drumul la cap şi îl lăsaţi să cadă pe spate, înainte ca să-l susţineţi din nou, copilul îşi va arunca braţele lateral cu palmele în sus. Când se termină reflexul, copilul îşi va aduce braţele înapoi spre corp, după care se va relaxa şi va tremura puţin. Din nefericire, la oameni, reflexul Moro se diminuează după primele luni de viaţă.
Sperietura este instinctivă, în vreme ce frica este un răspuns învăţat. Învăţăm că „bărbaţii sunt periculoşi”, sau că „relaţiile nu sunt sigure”. Sentimentele noastre declanşează instinctul luptă-sau-fugi -dar, în acelaşi timp, încercăm să-l inhibăm pentru că tânjim după o relaţie plină de intimitate. E ca şi cum am apăsa până la podea acceleraţia, în vreme ce apăsam şi frâna.
Problema este că trăim într-o stare constantă de luptă-sau-fugi. Dacă suntem blocaţi într-un ambuteiaj, ne simţim frustraţi că nu putem nici să ne mişcăm, nici să ne vărsăm agresivitatea pe idiotul din faţa noastră. Venim acasă, după o zi lungă la serviciu şi ne răţoim la partener sau la copii, din cauza a ceea ce s-a întâmplat la birou. Suntem continuu în cod roşu, plini de adrenalină, din cauza stresului permanent. Nu mai avem capacitatea de a ne elibera de el – aşa cum fac antilopa sau nou-născutul. Ca rezultat, cortizolul este eliberat în fluxul sanguin şi face ravagii asupra organelor şi celulelor noastre.
Nu există nimic mai periculos pentru organele noastre, decât nivelurile ridicate de cortizol – o substanţă care este toxică pentru creier. Pe lângă faptul că distruge neuroni, acest hormon steroid susţine căile neuronale care „re-derulează casetele” cu înregistrarea evenimentelor trecute care ne-au cauzat suferinţă. Odată ce antilopa a scăpat de pericol şi s-a eliberat de sperietură, ea se reîncepe să pască liniştită.
În schimb noi, odată ce am scăpat de pericol, continuăm să reluăm evenimentele în minte, gândindu-ne la cum ar fi putut să se desfăşoare diferit, dacă am fi fost mai puternici, mai duri sau mai agresivi, sau dacă am fi rămas tari pe poziţie. Asta se întâmplă deoarece creierul uman nu e capabil să diferenţieze între un agent stresant real (cum ar fi când ţi se adresează un cuvânt jignitor) şi unul pe care ţi-l aduci aminte (ca atunci când re-derulezi caseta ultimei agresiuni verbale). Creierul răspunde atât agenţilor stresanţi reali, cât şi celor imaginari, declanşând reacţia luptă-sau-fugi.
Îmi amintesc când căutam pentru prima dată o viziune, fiind singur în junglă. Am stat treaz toată noaptea, convins că fiecare sunet pe care îl auzeam, fiecare trosnitură de creangă era o dovadă că un jaguar mă urmărea. Știam în mintea mea că jaguarii din pădurea tropicală sunt absolut tăcuţi şi că nu aş fi auzit unul, chiar dacă ar fi fost exact lângă mine. Dar frica a pus stăpânire pe mine şi nu am reuşit să mă bucur de frumuseţea acelei nopţi, singur sub stele, lângă Mama Râului Zeu. Eram prea tânăr atunci, ca să recunosc că toată frica mea era doar o dovadă falsă, pe care am confundat-o cu realitatea.
Chiar şi atunci când faci tot ce poţi ca să-ţi controlezi stresul, tinzi să intri mult prea des, în starea aceea de luptă-sau-fugi. Gândiţi-vă cum vă bate inima şi cât de superficială vă devine respiraţia, când vă căutaţi portmoneul sau cheile pe care credeţi că le-aţi pierdut. Sau gândiţi-vă cât de îngrijoraţi deveniţi, atunci când urmăriţi un reportaj despre faptul că o fabrică nucleară din apropiere poate fi o ţintă uşoară pentru un atac terorist, sau despre posibilitatea apariţiei un nou virus, teribil de periculos. Cu toţii suntem atât de obişnuiţi să absorbim acest tip de informaţie care ne induce frică, în timp ce ne sortăm corespondenţa sau luăm cina, încât nu ne dăm seama că avem o reacţie chimică şi psihologică.
Din punct de vedere medical, acest lucru este cunoscut ca reacţie exagerată la sperietură: sistemul nostru simpatic intervine, declanşând secretarea de adrenalină, cortizol şi zahăr în fluxul sanguin, dar reacţia de relaxare nu urmează. Nu ne putem elibera de pericolul perceput şi, chiar şi după ce stresul iniţial s-a micşorat într-o oarecare măsură, rămânem într-o stare de alertă. De fapt, acesta este unul dintre simptomele bolii stresului post-traumatic (BSPT). De obicei, BSPT_durează mult timp; de fapt, mulţii dintre veteranii octogenari ai celui de-al doilea război mondial încă îl mai au. în Şcoala noastră de vindecare a Corpului de Lumină, îi învăţ pe studenţi cum să dezactiveze sistemul luptă-sau-fugi, care e posibil să se fi instalat înainte cu patruzeci de ani, când aproape că au fost loviţi de o maşină pe când mergeau pe bicicletă.
Vedeţi voi, când sistemul nostru de avertizare este blocat pe poziţia „pornit”, asta creează o bandă energetică peste cea de-a doua chakră, accelerând-o şi suprasolicitând glandele suprarenale (a doua chakră este asociată cu suprarenalele şi producţia de adrenalină). Când eliberăm banda asta de energie, putem reseta a doua chakră, astfel încât, în loc să se învârtă cu o mie cinci sute de kilometri pe oră, să pulseze în ritmul blând al inimii.
Îmi amintesc că l-am ajutat pe unul dintre elevii noştri – un doctor care lucra într-o secţie de urgenţă – să decupleze această bandă de energie. După aceea, mi-a spus că, pentru prima dată în ani de zile, a reuşit să se relaxeze profund, dar era îngrijorat dacă va fi în stare să lucreze în tensiunea Secţiei de Urgenţă. Devenise atât de obişnuit să aibă tot timpul reacţia luptă-sau-fugi, încât nu se putea imagina funcţionând într-o stare relaxată – totuşi, când s-a întors la spital, a descoperit că era mai concentrat şi mai productiv decât când era alimentat de stres.
Alberto Villoldo – Cele patru introspecții

Pentru programări mă puteți suna la numărul de telefon 0724 511 176, sau trimite un e-mail pe adresa radufatulescu@yahoo.ro.

Investiția este sub formă de donație la latitudinea beneficiarului, pentru terapiile desfășurate la cabinet.

Radu FătulescuTerapeut Reiki și Theta Healing

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s